|
Hathor
Zeita bucuriei
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 24
|
|
S-a vorbit mult despre Valea Regilor, despre marile piramide - si pe buna dreptate - dar la fel de îndreptatita la notorietate ar fi fost si civilizatia egipteana de la Deir-el-Medina, despre care informatiile au circulat anevoie. Bizar, mai ales ca, dupa cum nota egiptologul Jean Yoyotte, în locul Dictionarului civilizatiei egiptene, la care lucra, ar fi putut foarte bine realiza unul al civilizatiei de la Deir-el-Medina. Caci satul acestor lucratori este un adevarat unicat prin bogatia de informatie arheologica, epigrafica, papirologica si chiar arhitecturala. Putem afirma, fara teama de a gresi, ca o vizita la Deir-el-Medina se confunda adesea cu o incursiune în istoria Egiptului antic.
Multa vreme, tara de pe Nil a fost confundata cu piramidele pe care le adaposteste de milenii. Confuzia avea, desigur, temeiurile sale: dupa istorica descoperire a mormântului lui Tutankhamon, în noiembrie 1922, de catre Sir Howard Carter, piramidele au continuat sa-si exercite fascinatia. Descoperirea avea sa introduca în circuitul egiptomaniei zona bine cunoscuta de aventurierii si arheologii amatori, asanumita Vale a Regilor. Aici se plaseaza necropola regala în timpul dinastiilor Regatului Nou (cca 1570 î.Chr.-1070 î.Chr.).
In umbra piramidelor
Exista cel putin doua conexiuni între Valea Regilor si Deir-el-Medina. In primul rând, mormintele faraonilor din Valea Regilor au fost realizate de lucratorii de aici, arhitecti, desenatori si constructori. Ei au fost reuniti, cu familiile lor, în ceea ce avea sa devina viitorul sat de catre faraonul Thutmosis I, din dinastia a XVIII-a (cca 1524-1518 î.Chr.), în fapt, primul rege al Egiptului înmormântat în aceasta zona.
Cea de-a doua conexiune ne ofera prilejul de a plasa geografic comunitatea în discutie: ambele regiuni - Valea Regilor si Deir-el-Medina - fiind situate pe acelasi mal vestic al Nilului. Peisajul zo-nei exceleaza printr-o monotonie întrerupta doar de ruinele unor temple sau capele funerare. In aceste regiuni, pline de zone depresionare desertice si masive muntoase de joasa altitudine, linistea domina, fiind poate primul semn ca ne aflam într-un loc cu accentuata destinatie funerara. Sau, dupa un alt egiptolog, Maurice Pillet, în cea mai "populata" necropola de pe mapamond. Deir-el-Medina se situeaza în extremitatea sudica a acestui ansamblu de necropole, într-o mica vale marginita la vest si nord de dealuri.
Caracterul singular al acestui loc provine chiar din apropierea geografica a vietii si a mortii: valea - destinata asezarii si dealurile - ce adapostesc mormintele artizanilor regali. Gratie abundentei de material arheolo-gic, si familiile ce au vietuit aici pot fi urmarite în evolutia lor.
Satul - nava
Din perspectiva organizarii sociale, comunitatea locala pastreaza principiile expeditiilor trimise de faraoni din cele mai vechi timpuri în tinuturi îndepartate, cu scopul de a exploata bogatia unor mine sau cariere. Aceste principii utilizau organizarea traditionala a marinei - fapt explicabil daca ne gândim la faimoasele expeditii navale spre tari legendare, vestite prin opulenta, precum tara Punt.
Poate parea straniu, dar asa se explica de ce satul a fost împartit, pe o axa nord-sud, în doua cartiere, de est si de vest, care nu sunt altceva decât echivalentul babordului, respectiv tribordului. Celor doua cartiere le corespund doua echipe de muncitori, "echipa din stânga" si "echipa din dreapta". Stim astazi ca ele lucrau alternativ, dar nu vom sti poate niciodata daca ar fi fost corect sa deducem din denumirea lor ca artizanii uneia sau alteia erau însarcinati cu lucrul pe o anumita parte a mormântului faraonic.
Un fruntas si ajutorul sau erau conducatorii fiecarei echipe. Cu timpul, aceasta functie devine ereditara în sânul unei familii sau alteia. Apar astfel veritabile dinas-tii de lucratori si capetenii. Numele si existenta lor pot fi raportate la diversi suverani: Pashed si Baki (pentru echipa din stânga), la începutul dinastiei a XIX-a, Neferhotep (fruntas al echipei din dreapta), în timpul suveranilor Horemheb, Seti I si Ramses al II-lea sau Neferhotep cel tânar (nepot al precedentului, tot fruntas al echipei din dreapta) sub Ramses al II-lea, Merreptah si Seti al II-lea.
La rândul lor, si lucratorii din Deir-el-Medina se structureaza în "bresle", pe baze familiale: titlul de desenator (literal, "cel ce reprezinta o forma" se transmite de la strabunicul Ipu la stranepotul Pay cel tânar, trecând pâna la el prin mâinile lui Pay cel batrân si ale lui Nebra.
La loc sigur
La început, artizanii alegeau sub privirile atente ale unei comisii regale un loc propice constructiei mormântului, cât mai departe posibil de vechile morminte si cât mai sigur. Odata locul stabilit, un plan de constructie devenea necesar, aici asistenta arhitectilor regali impunându-se. Mai mult ca sigur, planul tinea cont de caracteristicile locului ales, dar si de "modele" de constructie preferate de o dinastie sau alta.
La începuturile Regatului Nou se prefera tipul de hipogeu, format dintr-un culoar taiat în stânca, cotind în unghi drept. In perioada faraonilor Ramesizi, se impune tipul de culoar drept, adâncit ca un drum lung descendent pâna la camera funerara situata în capat. Utilizând diverse unelte de cupru sau de bronz (dalti, ciocane, topoare etc.), lucratori speciali spargeau stânca, obtinând forma dorita a mormântului. Apoi, altii netezeau peretii, acoperindu-i cu un strat de gips, pentru a usura munca desenatorilor, trasând contururile viitoarelor picturi însotite de texte. Dupa verificarea corectitudinii acestora, "pictorul" punea culoare în forme, transformându-le în minunatiile pe care le putem admira si noi.
Oameni liberi, dar... prizonieri
Care este statutul acestor comunitati reunind în interiorul (si în exteriorul) unei in-cinte de 131 m/50 m un total de 1 200 persoane în perioada dinastiei a XX-a a Regatului Nou (cca 1185-1070 î.Chr.)? Neîndoielnic este vorba despre oameni liberi si poate expresia acestei libertati este faptul ca sunt platiti pentru munca pe care o depun. (Aici, termenul de plata impunedoar aprovizionarea cu cele necesare familiei.) Si totusi, aparentele nu trebuie sa ne însele. Tocmai aceasta situatie privilegiata face din acesti lucratori - "prizonierii" prin excelenta ai regiunii. Sunt mereu asistati si controlati de scribi. Astfel, un scrib regal transmite administratiei centrale rapoarte despre calitatea si cantitatea prestatiei lucratorilor. Relativa lor izolareeste de altfel o consecinta directa a importantei activi-tatii lor - cunosc locul si continutul mormintelor regale. Severul control, dar si pre-tuirea muncii proprii, îi opreau pe artizani în a profana locurile cunoscute.
Abundenta datelor referitoare la conditiile de locuire si la viata personala a artizanilor din Deir-el-Medina ne permit chiar sa le vizitam casele - 70 în interiorul zidurilor, 50 - în afara. Nu vom sti niciodata cât de confortabile erau în ochii posesorilor, ele aparând mici poate doar în ochii nostri. Caci nu este deloc exclus ca o asemenea locuinta sa fi fost împartita de doua familii. In pofida unor asemenea practici, instinctul de proprietar s-a manifestat mereu la Deir-el-Medina. Egipteanul antic prefera sa-si scrie numele la baza coloanei (coloanelor) ce sustinea(u) plafonul camerei principale mai degraba decât pe usa.
Pentru a patrunde în aceasta camera, vizitatorul trebuie sa traverseze, mai întâi, o "camera de primire", având ca element definitoriu un altar destinat ceremoniilor religioase la nivelul familiei. Un divan de piatra, în camera principala, sporea confortul locatarilor. Acestia beneficiau si de o pivnita, singura încapere subterana a locuintei, de bucatarie si de camere cu destinatii intime. Simplu si practic, am spune, neuitând sa adaugam deosebita rezistenta a amestecului de piatra si caramizi uscate, materialul de constructie de departe dominant.
Defect sau calitate, aceste locuinte nu aveau nici curti, nici gradini, fiind situate cu fata la strada. N-ar trebui sa ne imaginam un sat clasic - caci animalele sunt adapostite aici în afara asezarii. Pe de alta parte, n-am putea renunta la termenul "sat", caci aici nu apare decât un urbanism superficial, pus în legatura cu înflorirea civilizatiei pe malurile Nilului.
"Servitorii din Locul Adevarului"
Ca în toate comunitatile Egiptului antic, si la Deir-el-Medina sotul se putea adresa sotiei numind-o "sora", fara ca prin aceasta sa se înteleaga vreun grad de rudenie între cei doi, altul decât cel acordat prin statutul marital. Intr-un fel, libertatea femeii egiptene, chiar în cadrul casatoriei, o transforma într-o veritabila "sora" a barbatului. Repudiata pentru altceva decât adulterul, femeia egipteana putea pretinde o treime din averea familiala, în caz de divort bunurile fiindu-i recunoscute.
In numeroase contexte, ea se dovedeste o veritabila jumatate a barbatului: participa la ceremonii alaturi de el, "guverneaza" familia (ajungând adesea la 15 persoane) în timpul absentei sotului, confera stralucire si voie buna banchetelor de tot felul, unde, la bere, mâncare si dansuri se dovedeste o puternica si încântatoare concurenta a tovarasului sau. Picturile din mormintele tebane abunda în scene de petreceri, tocmai pentru ca poporul egiptean iubea atât de mult viata, încât sfida moartea, privind-o ca pe o continuare, mai aparte, a existentei terestre.
Viata nu era prea usoara în aceste zone aride ale Egiptului de Sus. Apa era inexistenta în regiune, lucratorii trebuind sa umple mereu un put cu apa carata din Nil pentru necesitatile zilnice. Dar imaginatia si spiritul uman au triumfat de fiecare data: placeri mai mult sau mai putin vinovate, precum cele imortalizate în textele si ilustratiile papirusului erotic de la Torino (provenind în mod sigur de la Deir-el-Medina) faceau parte din obisnuitul existentei. In care si justitia avea rolul sau...
La Deir-el-Medina functiona o comisie cu atributii judiciare, compusa din fruntasi si ajutoarele lor, din scribi si poate si alti lucratori cointeresati. Cazurile judecate erau extrem de diverse: o femeie, Heria, e acuzata de furtul unei unelte pretioase de la Nebnufer, fiul lui Nakhy; sau cazul impulsivului fruntas Paneb, care ameninta pe toata lumea...
Judecata pamânteasca nu era decât o replica slaba a veritabilei judecati întreprinsa de zei în lumea cealalta. Locuitorii din Deir-el-Medina erau piosi si am vazut anterior ca pentru a intra în "sufrageriile" lor trebuia sa traversam camere dotate cu altare. Acestea sunt departe de a se constitui în singurele marturii ale religiozitatii acestor artizani regali. In nordul satului existau capele de cult, destinate confreriilor.
Lucratorii de la Deir-el-Medina au propria necropola. Datorita cresterii rapide demografice, ei au fost nevoiti sa-si realizeze chiar si cavouri de familie. Personajul central al unui asemenea cavou putea fi foarte bine unul dintre fruntasii pomeniti mai sus. Chiar nefiind prea numeroase, ele ridica mai multe probleme decât necropolele vecine. Intre cele mai remarcabile, nu numai prin decoratie, se impun: mormântul pictorului Ipuy, al lui Senedjem, Pached etc.
O caracteristica importanta a acestor morminte este reprezentata de pictura pe fond galben sau alb. Este si ea în spiritul epocii dinastiei Ramses, picturile de pe peretii mormintelor cautând sa imite un papirus desfasurat cu textele si ilustratiile sale. Dar deopotriva, morminte si locuinte, ofera doua imagini asupra vietii: de dincolo, în cazul primelor, de aici, în cazul celor din urma. Chiar aceasta ultima diferenta ar fi fost straina de mentalitatea egipteanului antic, ce traia într-o continua exaltare a vietii.
Dupa cinci secole, comunitatea de la Deir-el-Medina si-a încetat existenta. In timpul dinastiei XXI (1070-711 î.Chr.), în plina perioada de decadenta si conflicte civile, sunt alungati si ultimii locuitori din valea unde stramosii lor scrisesera pagini de civilizatie. Viata cedase la Deir-el-Medina locul Mortii.
Incheierea este doar în aparenta pesimista si îmi aparea tot mai putin astfel atunci când, gratie unei "expeditii" stiintifice organizate în intervalul26 februarie-3 martie 1999, în zona tebana, de catre Facultatea de Arheologie a Universi-tatii din Cairo, al carei bursier eram, puteam admira din înaltul colinelor învecinate mai degraba reminiscentele vietii si nu rezultatele mortii în asezarea care face obiectul articolului de fata.
|
|
