Sethesh
Husband of Nephthys
 Din: Bucuresti
Inregistrat: acum 18 ani
Postari: 68
|
|
Regatul subpământean
Cea ce în arta egipteană se numeşte Ba, este un fel de pasăre cu cap de om zburând deasupra mumiei. Egiptenii aveau o reprezentare despre suflet. Lui ba i se adăugă Ka, şi acesta din urmă era un fel de geniu superior sau spiritul tutelar, protectorul şi îndrumă-torul defunctului în viaţa de dincolo de mormânt. Primirea rezervată acestuia în noua lume începea cu cuvintele: Cât de plăcut este în compania Ka-ului tău!. Şi, intrând, sufletul îşi exprima mulţumirea prin acest strigăt: Salutare ţie, care ai fost Ka-ul meu în timpul vieţii! Priveşte, vin la tine!
ÃŽn cazul fiinţelor omeneşti jertfite la mormânt s-a impus necesitatea de a fi substituite şi , deşi s-au adus ofrande mai puţin preţioase, s-au estimat uneori că erau totuşi prea multe şi s-a căutat echivalenţe mai puţin costisitoare. ÃŽntr-unul din mormintele egiptene, vechii de patru mii de ani, s-a descoperit miniatura unui hambar cu toţii servitorii care-şi vedeau de treburile lor, o bucătărie şi cămara sa, animalele puse la frigare şi pâinea băgată în cuptor, corăbii subţirii împreună cu echipajele lor pentru a transporta sufletul defunctului.
După ce omul moare, ceea ce ajunge dincolo ajunge prin ofrande, dacă sunt îngropate sau arse împreună cu el: fantoma care devine atunci acest om intră în posesia lor, dar nu a obiectelor ca atare, ci a dublurilor fantomatice cum ajung ele însele; şi el se bucură de această posesiune în locul în care se află.
Un exemplu clar de îngrijire a morţilor îl oferă vechii egiptenii. ÃŽn ciuda dezvoltării atât de bogate a ideilor lor despre viaţa postumă, ei n-au evoluat totuşi în privinţa credinţei primitive care consideră morţii incapabili să supravieţuiască fără ajutorul celor vii. Nemurirea, aşa cum o înţelegeau ei, trebuia să se cumpere şi să se plătească. Regele şi nobilii îşi asigurau viitorul în lumea de dincolo lăsând enorme donaţii pentru ofrande funerare –tămâie, alimente, băuturi, veşminte- care erau aduse la intervale regulate. ÃŽn absenţa acestei măsuri, descendenţii mortului aveau datoria de a-l întreţine fără limită de timp.
Numeroase texte incluse în sarcofage demonstrează în ce măsură erau luate în serios aceste nevoi ale răposaţilor în Imperiul de Mijloc: Dă-mi pâine când mi-e foame şi bere când mi-e sete, imploră mortul. Dar unele ofrande fiind perisabile, s-au căutat substituenţi pentru acestea. Şi egiptenii, încrezători în magie con-form obiceiului lor, Au recurs la imitaţii din piatră pentru alimente şi băuturi, pe care le aşezau lângă mormânt pe o măsălie, cu convingerea că recitarea unei formule magice le va preschimba în carne sau bere adevărată, ferindu-i astfel pe cei vii de pericolul la care s-ar fi expus prin neglijarea morţilor.
Egiptenii au conceput locaşurile morţii ca pe un regat al lui Osiris, acest zeu care a cunoscut el însuşi moartea, redobândind apoi viaţa şi sub protecţia căruia erau trimişi cei care mureau. Detaliile pentru lămurirea acestui subiect sunt luate din Cartea celui ce se află în timpul celei de a optsprezecea dinastii (1580 – 1350 î. e. n.) şi completată ulterior. Textul este însoţit de picturi care reprezintă geografia acestei ţării subterane, sumbră regiune în care curgea un râu şi în care nu se petrecea nici un alt eveniment impor-tant decât trecerea zilnică a zeului solar Ra în barca sa. Această călătorie ţinea douăsprezece ore, timp în care noaptea domnea la suprafaţa pământului şi fiecare oră a traiectului aducea strălucirea lumii divine într-una din cele douăsprezece diviziuni ale lumii subpământene. ÃŽn fiecare din aceste comparti-mente, în care se putea ajunge printr-o uşă, existau câmpuri şi case; iar de-a lungul malurilor râului, tot felul de spirite fantastice sau demoni cu forme umane sau animale. ÃŽn mijlocul apei trecea încet barca rega-lă a lui Ra, în care stătea diferite divinităţi, vasalii săi, şi morţii importanţi, proaspăt sosiţi din lumea de sus, care aveau privilegiul de a fi încredinţaţi griji sale: la fiecare oprire, el lăsa câte unul dintre aceştia, acordân-du-i bogate terenuri ca să le cultive. ÃŽn al şaselea şi al şaptelea compartiment locuiau regii Egiptului de Sus şi de Jos, dar pentru ei, ca şi pentru ceilalţi de altfel, întunericul nu se întrerupea decât o oră pe zi.
Egiptenii aveau obiceiul de a-şi numi morţii cei din vest.
Cu aproape douăzeci şi cinci de secole î. H., la egipt-eni domnea credinţa că regele lor era transferat după moarte lângă zeul solar Ra şi că de atunci încolo locuia în această regiune de lumină celestă. Ca fiu al divinului Ra, regele mort avea dreptul al protecţia şi la tovărăşia marelui zeu; gloria acestui destin regal alcătuieşte tema mai multor texte descifrate din mormintele epocii. După o lungă şi periculoasă călătorie, suveranul atinge culmea ascensiunii sale şi solicită o primire binevoitoare din partea Domnului său divin: O, Re-Atum, fiul tău ţi se arată! Binevoieşte să-l ridici până la tine şi să-i dăruieşti îmbrăţişarea. El este fiul tău corporal pentru totdeauna. Din tot ceea ce implică această asociere cu Ra; bucuria supremă constă în a-l însoţi în periplul său zilnic de-a lungul cerului.
Luntraşul egiptean(cel care transporta spiritele pe tărâmul morţilor), numit ÃŽntoarce-Faţa (sau Cel care priveşte înapoi, pentru că în timpul cât mânuia cangea el trebuia să-şi întoarcă faţa), împingea luntrea cu cangea către malul fluviului care scălda Câmpiile lui Yaru(nume dat Câmpiilor Preafericiţilor prin care se înţelegea imaginea tipică a peisajului egiptean cu multă apă şi câteva insule înconjurate de jonci-sensul cuvântului iaru); şi era acelaşi pilot care reapărea în marele lac cu crini conducând către cerurile zeului solar. Spiritul care-l aştepta fiind cel al unui faraon, el nu rămânea decât rugat şi implorat în mod linguşitor.
Anticiparea unor eventualităţi groaznice ale spiritului în drumul spre tărâmul morţilor îndemna în mod firesc acest popor la folosirea unor formule magice pentru a scăpa cu bine. ÃŽn faţa iminenţei unor aventuri, ei apelau la preoţii lor şi găseau vrăjitori gata oricând să le garanteze, ajutorul pentru suflete morţilor.
ÃŽn Egipt se folosea în mod constant magia şi credinţa profundă în eficacitatea ei se extindea asupra a tot ceea ce însemna grija faţă de morţi în periculoasa lor călătorie.
Chiar într-o epocă îndepărtată ca aceea a piramidelor, mormintele ascundeau frecvent o declaraţie cu valoare morală, menită să contribuie la fericirea viitoare a defuncţilor.
Zeul solar a fost cu certitudine primul mare campi-on al moralităţii şi judecătorul celor ce locuiau împre-ună cu el. Totuşi, o mie de ani mai târziu, Osiris a fost acela care, în lumea subpământeană, devenea judecătorul sufletelor şi în jurisdicţia sa intrau nu numai regii şi nobilii, ci toţii morţii. ÃŽnsăşi Cartea Morţilor cuprinde mai multe descrieri ale Judecăţii lui Osiris, cu indicarea criteriilor morale pe care le foloseşte Judecătorul. Osiris este reprezentat stând pe tronul său în fundul unei săli, alţi zei fiind aliniaţi de o parte şi de alta a acesteia. ÃŽn centru se afla balanţa pentru cântărire sufletului ţinută de Anubis, asistat de scribul Thot gata să scrie rezultatul. ÃŽn aşteptarea sentinţei, spiritul trebuie să-şi dovedească nevinovăţia cu aceste cuvinte(sau altele similare): N-am comis nici o înşelăciune, nici violenţă faţă de nici un om. N-am ucis. N-am comis adulter. N-am luat laptele de al gura nici unui copil. Ca supraveghetor al muncii n-am forţat nici un lucrător să facă mai mult decât îndatoria sa zilnică. N-am luat cu sila din păşunea vitelor ce aparţinea altcuiva. N-am furat apa de pe câmpul unui vecin în timpul inundaţiei. Am dat pâine celui flămând, apă celui însetat, veşminte celui gol, ajutorul celui nevoiaş. N-am făcut nedreptate nici unui copil, nici unei văduve.
Aceste declaraţii de virtute privind moralitatea sufletului în raporturile sale cu oamenii li se adaugă cele care afirmă inocenţa în privinţa ofenselor aduse zeilor: N-am făcut ceea ce este urât de zei. N-am furat, nici pângărit pâinea ofrandelor din temple. N-am luat păsările zeilor din cuiburile lor. N-am vânat turmele de pe pământurile nici unui templu. După declaraţiile mortului, inima sa este cântărită în balanţa cu simbolul adevărului(Maat). Dacă balanţa înclină în favoarea sa şi îi demonstrează virtutea, i se înapoiază inima, pentru ca mortul să intre întreg în noua sa viaţă. Ceea ce se întâmplă cu el în caz de judecată nefavorabilă nu este clar. Dar prezenţa respingătoare a unei femele de hipopotam, numită devoratoarea lumii subpământene, nu sugerează nimic agreabil pentru păcătos.
Totuşi acest element etic n-a deţinut niciodată un loc central şi primordial. ÃŽntotdeauna a fost amestecat cu credinţa mult mai puternică în magie şi chiar s-a împletit cu aceasta în mod inextricabil.
Declaraţiile de nevinovăţie au fost reproduse şi multiplicate de scribi şi preoţi, care au vândut nenu-mărate exemplare populaţiei; se lăsau chiar şi spaţii albe pentru numele păcătosului, care-şi putea face astfel un document proaspăt exaltând virtuţile sale. Mai mult însă, preoţii au început să ticluiască şi să ofere formule magice speciale care ascundeau viciile defunctului şi garantau un verdict favorabil pentru ora Judecăţii lui Osiris. O formulă de acest gen apare în descântecul întitulat: Pentru a împiedica inima unui om să-i facă rău în cealaltă lume. Iar pe inima cada-vrului se aşeza un scarabeu care purta această inscripţie; O, inima mea, nu mărturisi împotriva mea!
Iată că cel mai renumit dintre toate expedimentele cunoscute de egipteni pentru obţinerea fericirii în viaţa postumă trebuie să fie clasat sub titlul magiei: identificarea lui Osiris cu zeul Morţilor. Potrivit uneia din numeroasele versiuni ale acestui mit cunoscut, Osiris este asasinat de către fratele său Seth, dar fiul său devotat, Horus, graţie unor mituri magice, reuneşte fragmentele trupului dezmembrat şi-i redă viaţă; după care Osiris devine regele ţării morţilor. Dacă este adevărat că Osiris a putut muri şi apoi reînvia, de ce n-ar putea şi alţii. Pentru asta n-ar fi trebuit decât o condiţie: să fie identificat mortul cu Osiris şi să-i fie îndeplinite aceleaşi ceremonii prin care Horus îşi reînviase tatăl. Iniţial, doar regelui i-a aparţinut privilegiul de a deveni Osiris. ÃŽn mormântul său erau scrise aceste cuvinte magice, pe care le-a păstrat un text din piramide: Aşa cum El(Osiris) trăieşte, aceste rege trăieşte; aşa cum El moare, acest rege moare; aşa cum El nu piere, acest rege nu piere. Alte texte proclamă că oasele şi carnea regelui sunt oasele şi carnea lui Osiris. Şi în acelaşi fel, tot devotamentul filial dăruit de Horus lui Osiris este dobândit de rege. Pentru tine adună Horus rămăşiţele tale, căci el doreşte să te întregească şi nimic să nu lipsească din ceea ce nu este al tău.
Astfel nefiind la început decât o lume a mântuirii regale, mitul şi riturile sale au ajuns obiectul unei elaborări mentale, sfârşind prin a fi aplicate tuturor oamenilor, iar folosirea magiei salvatoare s-a dovedit a fi democratică. ÃŽn această ultimă fază, identificarea mortului începea cu funeralii, deoarece ceremonia era înţeleasă ca o reproducere exactă a ceea ce s-a petrecut odinioară lângă rămăşiţele lui Osiris. Scopul principal era să restituie defunctului toate funcţiile corporabile şi să-l pregătească pentru aventura lungii sale călătorii către lumea de dincolo. Mumia era modelată după imaginea lui Osiris, însemnele regalităţii erau pictate în interiorul sarcofagului; şi ca formulă finală fiecare trup purta numele său: Osiris unul-şi-totul. Astfel echipat, sufletul avea credinţa deplină că va petrece o viaţă de eternă beatitudine în prezenţa divinului său suveran.
Din Egipt au venit misterele legate de Isis şi Serapis, care era un fel de dublu al lui Osiris. Mitul unui zeu care moare şi reînviază devine o dată mai mult fundamentul credinţei în nemurirea tuturor celor care se unesc cu el prin riturile consacrate.
Textele funerare ale Regatului de Mijloc din Egipt şi în mod special culegerea ulterioară numită Cartea Morţilor abundă în formule de farmece ce vizează securitatea sufletului şi care trebuie recitate în momentele critice. Iată câteva titluri de descântece luate din această culegere: Pentru a împiedica răpirea inimii unui om în lumea cealaltă, Pentru a alunga şerpii, Pentru a vâna crocodilul care vrea să înhaţe cuvintele magice ce protejează spiritul, Pentru a feri corpul să se prefacă în pulbere şi pentru a scăpa sufletul de cei care devorează sufletele, Despre cum se bea apa şi mijloacele de a nu fi ars pe lume acealaltă. Mai există un descântec consacrat capacităţii pe care o au morţii de a lua diverse înfăţişări de animale, ca să viziteze din nou lumea celor vii sub aceste travestiuri.
Pictura egipteană îşi arată o corespondenţă demnă de remarcat cu vechiul Mexic, unde se credea că nobilii şi războinicii trăiesc împreună cu soarele şi-l urmează în traiectoria cerească de la est la vest. Este adevărat că în Egipt, ţara care nu cunoaşte egal în privinţa confuziilor inextricabile ale credinţelor sale referitoare la viaţa postumă, detaliile au variat de la o epocă la alta.
Privilegiul regal a fost extins până la includerea muritorilor de un rang cu totul inferior; Osiris, cu toate că aparţine ţării occidentale sau lumii subpă-mântene, devine Domnul Cerului, iar zeul Ra ajunge să îndeplinească rolul de purtător de lumină în întunericul de nepătruns al lumii subpământene.
Din timpuri imemoriabile, când erau pătrunşi de ideea că morţii trăiesc în mormânt sau vecinătatea acestuia, ei şi-au conformat faptele acestei credinţe şi n-au încetat să-o pună mereu în practică. Secol după secol ei au făcut provizii ca să-şi hrănească morţii prin ofrande de alimente reale sau magice.
Or, în acest timp, credeau că spiritele morţilor, pe care şi le reprezentau ca fiind aceeaşi oameni, locuiesc în lumea subpământeană a lui Ra, în îndepărtatele Câmpii ale lui Yaru sau împreună cu zeul solar Osiris într-un lăcaş aerian.
Caracteristicile acestor trei lăcaşuri sau schimbat puţin câte puţin şi confuzia a domnit printre suvera-nii lor luaţi unul după altul, aşa că hieroglifele par de o simplitate excesivă faţă de contradicţiile pe care le evocă.
Situate odinioară pe pământ încântătoarele Câmpii ale lui Yaru sunt transplantate în cer; în timp ce Ra se vede surghiunit în lumea subpământeană, Osiris însuşi se înalţă atât de sus în ceruri încât stelele devin însoţitorii lui Ra.
Se mai poate imagina, aşa cum făceau unii egipteni că hrana oferită pe mormânt va fi transportată într-un fel oarecare până la altitudinea la care trăiesc morţii.
_______________________________________
"Daca raul nu exista, nu ar fi fost nici o primejdie, si deci nici un temei pentru Intelepciune!"
|
|
