ramses cel mare
Moderator
 Inregistrat: acum 15 ani
Postari: 591
|
|
Batalia de la Kadesh - 1274 i.Hr
1. Prefaţă
Bătălia de la Kadeşh a avut loc la finalul primăverii anului 1274 î.Hr.. în împrejurimile cetăţii siriene Kadeşh şi a constituit o adevărată ,,paradă” de forţe. Cele două armate fiind unele dintre cele mai mari văzute până atunci, 20 000 de soldaţi egipteni conduşi de faraonul Ramses al II-lea şi 51 000 de soldaţi hitiţi aflaţi sub comanda regelui Muwatallişh al II-lea.
Ceea ce la început părea o victorie a hitiţilor s-a transformat într-una egipteană, însă cu mari pierderi şi nefiind victoria finală, bătălia încheindu-se în cele din urmă mai mult cu o remiză a ambelor părţi, punând punct celei de-a doua campanii militare a lui Ramses al II-lea în Siria.
Bătălia de la Kadeşh a reprezentat una dintre cele mai mari confruntări, atât ale celor do-uă părţi implicate cât şi ale Antichităţii fiind probabil cea mai mare bătălie de care de luptă din istorie, în confruntare întâlnindu-se nu mai puţin de 5 000 de care. Totodată este considerată ca fiind ultima mare bătălie din istorie, în care s-a luptat în întregime cu tehnologie din Epoca Bronzului.
2. Interacţiunea dintre cele două imperii
Interacţiunea dintre cele două civilizaţii s-a produs în timpul dinastiei a XVIII-cea, atunci când faraonii egipteni aflaţi în extindere teritorială spre Palestina şi Siria, aveau să se confrunte cu hitiţii. Hitiţii erau un popor de origine indo-europeană, având capitala la Hattuşa, un oraş din regiunea Anatolia(Turcia de astăzi). Însă confruntarea dintre cele două a fost mai mult una indi-rectă, prin aliaţi interpuşi. În momentul ascensiunii Imperiului Hitit, din timpul lui Suppiluliuma I, acesta s-a mulţumit să păstreze o zonă de linişte la graniţa cu Egiptul, fiind preocupat în E, cu distrugerea statul Mitanni. Egiptul la acea vreme fiind măcinat de criza religioasă a faraonilor de la Amarna, nu a putut decât să se bucure că nu mai aveau de luptat împotriva unui duşman aşa de rebutabil.
La început, relaţia dintre cele două state nu a fost una neapărat bazată doar pe vecinătate teritorială. Există o corespondenţă datată din jurul anului 1325 î.Hr. în care regina egipteană Ankhensenamon cerea regelui hitit să-i ofere unul din fiii săi ca soţ, astfel acesta avea să devină faraon. Regele hitit surprins de cerere n-a dat crezare acesteia până în momentul primirii unei a doua scrisori când decide să-şi trimită unul din fii în Egipt. Generalul Horemheb aflând îl va ucide pe prinţ odată ce acesta avea să intre în Egipt şi astfel această încercare de-a uni cele două familii regale a eşuat.
Odată cu instaurarea dinastiei a XIX-cea şi venirea la putere a faraonului Seti I, tatăl lui Ramses al II-lea, situaţia avea să se schimbe. Acesta vrând să recucerească teritoriile pierdute din timpul faraonilor de la Amarna, a iniţiat o serie de campanii în Siria, unde pentru prima dată, Im-periul Egiptean şi cel Hitit aveau să se confrunte militar. Seti avea să cucerească cetatea Kadeşh, însă doar pentru o perioadă scurtă, mulţumindu-se să încheie un armistiţiu cu conducătorul hitit de la acea vreme Mursili al II-lea. Astfel egiptenii stăpâneau porturile de pe coasta vestică a Feniciei, în timp ce hitiţii deţineau oraşul Kadeşh.
În anul 1279 Î.Hr. odată cu moartea lui Seti, pe tron va urca fiul acestuia, Ramses al II-lea.
Primii trei ani de domnie s-au aflat sub semnul păcii, însă începând cu al patrulea an, si-tuaţia Egiptului s-a schimbat. La acel moment, Imperiul Hitit era condus de Muwatallişh al II-lea, urmaşul lui Mursili. Acesta dorind să-şi extindă supremaţia şi în sud, a sprijinit un sir de revolte în regiunea Amurru, regiune aflată sub dominaţia egiptenilor, astfel declanşând începerea războiului hitito-egiptean. Iniţiind o campanie în vara lui 1275 î.Hr. Ramses avea să restabilească controlul asupra regiunii.
Însă liniştea nu a durat mult. Un an mai târziu revoltele au reizbucnit, dar de aceasta dată Ramses era hotărât să meargă mult mai departe, spre nord, vrând să ia în stăpânire cetatea Kadeşh, un important punct strategic din Siria.
3. Bătălia de la Kadeşh
3.1. Cele două armate
Din punct de vedere al numărului de soldaţi, Bătălia de la Kadeşh avea să fie ce mai mare confruntare militară de până atunci.
Armata lui Ramses al II-lea număra aproximativ 16 000 de infanterişti şi arcaşi, la care se mai adăugau 2 000 de care de luptă concentrând 4 000 de soldaţi, numărul final al acestora ajun-gând la 20 000 de soldaţi.
Infanteriştii egipteni nu aveau o armura greoaie, aceştia purtau un coif care acoperea bine capul şi ceafa, o tunică de zale cu mâneci scurte şi un sarii cu un accesoriu triunghiular în faţă, iar ca armament aveau o spadă sub formă de secere având în continuarea mânerului o măciucă, o spadă mai scurtă şi un scut din lemn acoperit cu piele. Unele grupuri erau echipate fie cu suliţe, acestea fiind lungi şi subţiri, fie cu securi. În ceea ce priveşte arcaşii, aceştia utilizau un arc tri-unghiular.
Carele de luptă egiptene foloseau doi cai, iar echipajul era format din doi oameni, vizitiul şi luptătorul. Cel din urmă dispunea de un arc, de săgeţi şi de vreo 10 suliţe, acestea fiind ampla-sate într-o tolbă şi într-un toc, fixate pe caroserie. Carul era din lemn, având partea din spate deschisă.
Armata lui Muwatallişh al II-lea era mult mai numeroasă decât cea egipteană, ea numă-rând aproximativ 40 000 de infanterişti, la care se mai adăugau 3 700 care de luptă cu un număr aproximativ de 11 000 de bărbaţi, totalmente alcătuind o armata de circa 51 000 de soldaţi.
Soldaţii hitiţi erau echipaţi cu coifuri care le acopereau capul şi urechile, iar corpul le era protejat fie de o tunică simplă, fie de una cu zale. Ca armă dispuneau de suliţe, de topoare şi de un scut din lemn. Faţa de cele egiptene carele de luptă hitite aveau un echipaj de trei persoane. Vizitiul şi doi luptători.
3.2. Înaintarea spre Kadeşh
Armata egipteană era împărţită în patru divizii a câte 5 000 de soldaţi, acestea fiind de-numite după nume de zei: Amon, Ra, Ptah şi Seth.
Pornind din capitala Egiptului, Pi-Ramses, la începutul lunii mai, 1274 î.Hr. Ramses a mers pe acelaşi drum pe care şi predecesorul său Tutmes al III-lea l-a urmat, vechi de aproape 200 de ani, traversând Fâşia Gaza spre nord, până la cetatea Kadeşh. Înaintarea a fost una lentă, care se întindea pe o zona vastă, motiv pentru care armata egipteană avea să ajungă la Kadeşh abia la finalul lui mai. Ramses îşi va amplasa armata pe una dintre înălţimile care înconjurau Kadeşul, la sud de acesta, însă avea să fie surprins de lipsa duşmanului.
Cetatea Kadeşh era o adevărată fortificaţie la acea vreme, cu ziduri înalte şi groase pre-cum şi cu un puternic sistem de apărare creat prin devierea apelor râului printr-un canal trans-formând practic cetatea într-o insulă.
În timpul unei raite prin împrejurimile cetăţii aveau să fie prinşi doi beduini, care pretin-deau că sunt dezertori, iar interogaţi, aceştia aveau să dea informaţii despre organizarea armatei lui Muwatallişh şi au susţinut că regele hitit, împreună cu armata sa, se aflau la peste 160 de km, spre nord, în apropiere de Alep.
Ramses, prost informat, va prelua conducerea primei divizii, Amon, şi lăsând restul arma-tei în spatele sau, va traversa teritoriul de lângă Kadeşh, amplasându-şi divizia la nord-vest de cetate. În tot acest timp, armata hitită, aflându-se pe cealaltă parte a râului Oronte, la est de Kadeşh, fiind ascunsă duşmanului de cetate, se pregătea de atac. În ceea ce priveşte restul celor-lalte divizii egiptene, doar corpul Ra, înainta lent spre tabăra lui Ramses, în timp ce corpurile Ptah şi Seth aşteptau dincolo de râu.
3.3. Confruntarea
Printr-un noroc, o patrulă de recunoaştere a egiptenilor aveau să prindă doi spioni ai hiti-ţilor. Aceştia, au fost biciuiţi, până când au dezvăluit faraonului că de fapt Muwatallişh şi restul armatei sale, nu se aflau la Alep, ci chiar pe partea cealaltă a râului.
Abia în acest moment, Ramses avea să realizeze pericolul şi a trimis degrabă solii ordo-nând corpului Ptah să li se alăture cât mai repede, punându-şi speranţa în apropierea diviziei Ra.
Între-timp armata lui Muwatallişh ajunse la sud de Kadeşh şi trecând râul, hitiţi atacară cu carele de lupta corpul Ra. Egiptenii nebănuind nimic au fost o ţintă uşoară a carelor care au măturat şi împrăştiat rândurile egiptenilor, aproape anihilând divizia. O parte dintre supravieţuitori s-au năpustit asupra taberei lui Ramses, stârnind panică şi frică printre rândurile propriilor camarazi.
Atacul hitiţilor a fost probabil punctul culminant al bătăliei de la Kadeşh, iar în urma acestuia corpul Ra era dezmembrat, iar corpul Amun era izolat complet de celelalte două divizii.
Profitând de situaţie Muwatallişh îşi îndreptă carele spre regimentul lui Ramses, cu care a pătruns în rândul acestora, urmărindu-i pe cei ce fugeau după care întorcând l-au înconjurat pe faraon, acesta rămas singur doar cu garda sa de corp.
În acest moment soarta bătăliei părea a fi o înfrângere catastrofală a egiptenilor şi o victo-rie glorioasă a hitiţilor.
Ceea ce a urmat nu este în cu totul cert, dacă ar fi să ne bazăm pe ,,Poemul lui Pentaur”, una dintre cele mai detaliate mărturii ale bătăliei, atunci deznodământul ar fi fost următorul.
,,… A ieşit în faţă ca tatăl sau(Amon) după ce îmbrăcase haina de luptă şi îşi luase ar-mura; era asemenea lui Baal în momentele sale de furie. Echipajul de cai care îl purta pe Majes-tatea sa se numea Victorie în Teba[…] şi Majestatea sa a înaintat rapid, năpustindu-se asupra armatei duşmane din Hati; era singur şi nu îl însoţea nimeni[…] Când regele a privit îndărăt a văzut că era blocat de 2 500 de care[…] Stăteau câte trei în fiecare car şi se uniseră împotriva lui […]”
Aici Ramses îşi începe monologul:
,,…Nici un prinţ nu se afla lângă mine şi nici un conducător de care , nici un ofiţer din infanterie şi nici unul din vizitii[…] <<Ce înseamnă asta, tată Amon? Tatăl şi-a uitat deja fiul? Am făcut eu vreodată ceva fără tine? Orice am făcut sau nu am făcut, n-a fost pentru că aşa ai spus tu? Şi nu m-am îndreptat niciodată de legea ta… Ce sunt aceşti asiatici pentru tine, Amon? Aceşti netrebnici care n-au nici un Dumnezeu? N-am înălţat eu multe monumente pentru tine?... Te implor tată Amon. Sunt în mijlocul unor străini pe care nu-i cunosc. Toate ţările s-au unit îm-potriva mea şi sunt singur şi nu se află nimeni alături de mine. Soldaţii mei m-au părăsit şi nici unul dintre vizitiii mei nu s-a uitat în jur să mă caute… Dar eu te strig pe tine şi ştiu că Amon este mai important pentru mine decât milioane de infanterişti şi decât sute de mii de luptători pe care, decât zece mii de oameni care sunt fraţi şi copii şi stau laolaltă şi gândesc la fel. Lucrarea a mii de oameni nu valorează nimic. Amon este mai mare decât ei… Amon mă ascultă şi vine când îl invoc… Îmi întinde mâna şi eu mă-nveselesc; stă în spatele meu, strigând: Înainte! Înainte! sunt alături de tine, sunt Tatăl tău. Mâna mea este ca tine şi eu sunt mai bun decât o sută de mii de oameni, eu, stăpânul victoriei, care iubeşte puterea…>>[…]
<<Mi-am regăsit inima, inima mea crăpată de bucurie; orice dorinţă am se împlineşte. … Îmi trimit săgeţile în dreapta şi lupt în stânga, sunt asemenea lui Baal în momentele sale de furie. Priviţi, 2 500 de care m-au înconjurat şi acum zac rupte în bucăţi în faţa armăsarilor mei, Nici unul din duşmani nu şi-a putut ridica mâna să lupte. Inimile lor s-au topit de frică în trupurile lor, iar braţele li s-au îndoit de spălăciune. Nu pot trage cu arcul şi n-au curaj să-şi ia săbiile. Îi arunc în apa, şi cad ca nişte crocodili. Se prăbuşesc uni peste alţii şi eu îi ucid după pofta inimii.>>…”
Dacă ar fi să dăm crezare celor relatate de poetul egiptean, scăparea cu viaţă a lui Ramses ar fi fost datorită intervenţiei ajutorului divin acordat de către Amon, însă ne putem da seama că cele spuse în poem au ca centru figura eroică a lui Ramses, deci monologul faraonului are mai mult sensul unei rugăciuni. Şi totuşi, cele relatate nu sunt neapărat născociri ale poetului, ci mai degrabă exagerări ale faptelor reale.
Ceea ce l-a salvat pe Ramses, a fost în primul rând curajul acestuia. În dezordinea cauzată de hitiţi, care atraşi de bogăţiile lăsate de soldaţii egipteni şi probabil siguri de victorie, au uitat de disciplină şi s-au năpustit asupra obiectelor, faraonul şi-a adunat puţinele forţe rămase şi atacându-i pe flancul dinspre râu a încercat să reziste. Salvarea finală a venit odată cu sosirea unui mic regiment, bine disciplinat, de soldaţi egipteni, aceştia atacând flancurile armatei hitite, au preluat repede controlul asupra bătăliei. Se pare că acest regimentul, numit Ne`arin, ar fi fost trimis de Ramses spre Kadeşh pe un alt drum, pe lângă mare ci nu împreună cu restul armatei. Nu ştim dacă trimiterea separată a acestui grup ar fi fost gândită ca o eventuală manevră de ambuscadă în ceea ce trebuia să fie o altă bătălie de la Kadeşh, în poem acesta nici nu este menţionat, însă norocul a făcut să ajungă la timp şi implicit a reprezentat salvarea lui Ramses.
Odată cu sosirea regimentului Ne`arin, situaţia pe câmpul de luptă se schimbase. Ramses reuşeşte să-şi mobilizeze o parte din soldaţii care fugiseră şi cu ultimele forţe îi atacă din nou pe hitiţi. Aceşti siliţi să lupte pe două fronturi se retrag înspre cetate, lăsând câmpul de lupta în stă-pânirea lui Ramses.
Odată cu încheierea bătălie, poetul ne oferă următoarele informaţi. Ramses aflat acum în mijlocul soldaţilor săi începe să-i certe pentru laşitatea şi frica lor.
,,<<…Ce crimă aţi comis, voi, nobililor, soldaţilor şi conducătorilor de care ce n-aţi luptat deloc… M-aţi lăsat singur în faţa duşmanului - ce curaj din partea voastră… se va spune că m-aţi abandonat… Am luptat şi am învins milioane de ţări, eu singur. Am fost împreună cu grozavii mei armăsari Victorie in Teba si Mut este Satisfăcut; ei singuri m-au ajutat când mă aflam în mijlocul atâtor naţiuni. Voi continua să poruncesc să fie hrăniţi în faţa mea, în fiecare zi, când mă voi întoarce la palat, căci numai ei s-au aflat alături de mine, ei şi Mena, vizitiul meu!>>…
În următoarele zile, armata egipteană, acum reîntregită, asediază Kadeşh-ul cu speranţa la victoria supremă, însă în urma unor încercări repetate soldate fără izbândă şi a propunerii de pace a lui Muwatallişh, Ramses se retrage, încheindu-şi astfel a doua campanie militară în Siria şi lă-sând cetatea Kadeşh tot în mâinile hitiţilor.
Deşi Bătălia de la Kadeşh nu a avut un deznodământ clar care să desemneze partea victo-rioasă, ambele părţi au pretins că aceasta se afla de partea lor.
Datorită puţinelor surse care s-au păstrat de la Imperiul Hitit nu putem şti cu exactitate dacă bătălia a avut o importanţă semnificativă pentru populaţia hitită sau faima conducătorului, ceea ce în cazul Egiptului s-a întâmplat. La întoarcerea armatei, soldaţii avea să fie primiţi ca nişte eroi, iar rezultatul bătăliei deşi nu a fost cel dorit de egipteni, faptele lui Ramses aveau să fie privite ca un simbol al legăturii dintre faraon şi divinitate. Această bătălie avea să-i aducă lui Ramses al II-lea supranumele de Ramses cel Mare.
Relatările despre bătălie şi despre vitejiile lui Ramses, sub protecţia lui Amon, au fost ul-terior înscrise pe zidurile templelor din Karnak, Luxor, ale Ramesseumului, precum şi cele de la Adydos si Abu Simbel.
4. Urmările
Pacea încheiată atunci nu a fost de durată, hitiţii nu s-au ţinut de promisiune şi doi ani mai târziu, cele două imperii se aflau din nou în război. Hitiţii continuau să atace graniţele de nord ale Egiptului iscând revolte în Amurru şi Canaan. Ramses avea să iniţieze de-a lungul a aproape două decenii o serie de campanii în Siria, fiecare cu scopul de-a înăbuşi revoltele iscate şi încercând să pună stăpânire pe nordul Siriei.
În anul zece de domnie(1269 î.Hr.) Ramses al II-lea avea să cucerească cetatea Dapur, la nord de Kadeşh, reuşind parţial să recucerească teritoriile din timpul lui Tutmes al III-lea.
În cele din urmă Ramses a înţeles că nu poate pune stăpânire pe nordul Siriei, tot aşa cum nici adversarii săi nu-i puteau ocupa sudul. Tulburările interne şi crescând ameninţarea asiriană din est, l-au făcut pe noul rege al hitiţilor, Hattusilis al III-lea, să înţeleagă că n-avea nici un rost să continue atacurile, aproape anuale, împotriva Egiptului. Astfel a propus un tratat de pace, al cărui rezultat a fost acordul din anul al douăzeci şi unulea de domnie a lui Ramses al II-lea(1259 î.Hr.). Acordul avea în principal doua dispoziţii, unul de neagresiune şi celălalt de sprijinul reciproc în cazul unor atacuri externe.
Tratatul de pace pe lângă cele doua dispoziţii este interesant şi datorită faptului că este primul acord de acest gen care a fost consemnat în scris de ambele părţi, pe zidurile templelor egiptene de la Karnak şi ale Ramesseumului precum şi pe tăbliţe din argilă la Hattuşa, capitala hitită. Totuşi cele două tratate nu au în cu totul acelaşi mesaj, fiecare fiind adaptat după părerea proprie, astfel, hitiţi susţin că Ramses ar fi cerut pacea, iar egiptenii susţin contrariul.
O altă parte interesantă este cea de la finalul tratatului, în care este tratat statutul refugiaţi-lor politici, destul de asemănător cu cel contemporan.
,,Daca un om(sau chiar doi sau trei) fuge din Ţara Egiptului şi vine în faţa Marelui Prinţ Hatti, acesta îl va face prizonier şi îl va trimite înapoi la Ramses, Marele Stăpân al Egiptului. Dar dacă un om este trimis înapoi la Ramses, Marele Stăpân al Egiptului, acesta nu va fi acuzat de crima pe care a comis-o, casa nu îi va fi atacată, soţiile şi copiii nu îi vor fi răniţi, iar el nu va fi omorât sau rănit în nici un fel, nici ochii, nici urechile, nici limba, nici picioarele sale, nici nu va fi acuzat de vreo crimă.”
Aceiaşi clauză era valabilă şi în cazul hitiţilor fugari care treceau graniţa în ţara lui Ram-ses.
Între timp, cele două familii regale au ţinut legătura prin scrisori şi trimiţându-şi cadouri, urmând, zece ani mai târziu, să consolideze tratatul de pace prin căsătoria lui Ramses cu una din fiicele lui Hattusilis. Deşi ne-am fi aşteptat ca prinţesa să fie inclusă în harem ca una dintre nu-meroasele soţii secundare ale faraonului, acest lucru nu s-a întâmplat, ea devenind soţia principală a faraonului, primind numele egiptean de Maathorneferure. Şapte ani mai târziu o a doua prinţesă hitită avea să devină soţia faraonului.
5. Încheiere
Hattusilis al III-lea avea să moară în anul 1237 î.Hr. fiind urmat la tron de fiul sau Tudhaliya al IV-lea, în timp ce lunga domnie a lui Ramses cel Mare avea să se sfârşească abia în anul 1212 î.Hr. El va fi urmat pe tron de unul dintre fii săi, Merneptah.
Deşi cei care au încheiat pacea au dispărut, aceasta a continuat să dăinuie, dar fără să mai aibă aceiaşi importanţă ca pe vremea iniţiatorilor.
În timp ce, în jurul anilor 1190 î.Hr. Imperiul Hitit era distrus de Popoarele Marii şi mai apoi cucerit de Imperiul Asirian, Egiptul se bucura de ultima mare domnie a unui faraon egiptean Ramses al III-lea, iar odată cu sfârşitul Regatului Nou, puterea avea să fie deţinută pe rând de faraoni de origine egipteană, nubiană, asiriană, persană, greacă şi în cele din urma ,,tărâmul fara-onilor” avea să fie cucerit şi inclus în Imperiul Roman în anul 31 î.Hr., an care marchează finalul civilizaţiei egiptene antice.
Finalmente, întorcându-ne puţin la importanţa bătăliei de la Kadeşh menţionăm că aceasta a fost prima bătălie a cărei desfăşurare tactică se cunoaşte şi totodată a fost un factor important ce a dus la încheierea primului tratat de pace scris din istorie, însă un lucru incert tot va rămâne, cine a câştigat Bătălia de la Kadeşh? Tactic, izbânda este de partea lui Ramses al II-lea, strategic, victoria este de partea lui Muwatallişh al II-lea. În concluzie, nu ne rămâne decât să afirmăm că rezultatul Bătăliei de la Kadeşh, în funcţie de cele două criterii, a fost o remiză.
|
|
