EGIPTUL ANTIC
Listă de discuţii pentru cei pasionaţi de Egiptul antic.
Lista Forumurilor Pe Tematici
EGIPTUL ANTIC | Lista de useri | Reguli | Inregistrare | Login

POZE EGIPTUL ANTIC

Nu sunteti logat.
Nou pe simpatie:
alexandra1000 pe Simpatie
Femeie
25 ani
Bucuresti
cauta Barbat
26 - 82 ani
EGIPTUL ANTIC / Reginele Egiptului antic / Reginele faraon Moderat de ReLu, ankhem Postati raspuns
Autor
Mesaj Pagini: 1
ramses cel mare
Moderator

Inregistrat: acum 12 ani
Postari: 591
Sper ca titlul sa va starneasca interesul, iar daca aveti intrebari, nelamuriri sau completari nu ezitati sa spuneti.
          Este un mic studiu despre reginele care au resuit sa domneasca, pe langa care am vorbit putin si despre unele regine, care desi nu au domnit, au ramas figuri reprezentative, fie ale dinastiei, fie ale culturii egiptene.
          Am vorbit putin si despre statutul femeii in societate, precum si al reginei in sistemul monarhic.

                                     Femeia în societatea egipteană
   
         „Egiptul se deosebește considerabil de alte societăți prin drepturile acordate femeilor, atât celor căsătorite, cât și celor necăsătorite. În majoritatea culturilor antice [...] femeile nu erau considerate membrii cu drepturi depline ai societății” , în timp ce în cea egipteană, din punct de vedere juridic, bărbații și femeile situați pe aceiași scară socială aveau drepturi și privilegii egale. Astfel, ele puteau să intenteze acțiuni în justiție, să țină locul bărbaților în afacerile familiei, precum puteau trăii fără protecția unor tutori de sex masculine, cu posibilitate de-a deține, de-a cumpăra, de-a vinde sau de-a moștenii bunuri cu care să-și întrețină singure copiii. Acest fapt, care era contradictoriu cu „ordinea fireasca” a societăților antice, era privit ca pe ceva neobișnuit, după cum reiese din mărturiile istoricului Herodot: „...oamenii, în cele mai multe moravuri și obiceiuri ale lor, acționează exact invers decât se obișnuiește în lume. De exemplu, femeile se duc la piață și se ocupă de negoț, în timp ce bărbații stau acasă la gherghef… Femeile poartă poveri pe umeri, în timp ce bărbații le poartă pe cap. Femeile urinează în picioare, iar bărbații șezând...”
    Totuși, deși femeile aveau drepturi egale cu cele ale soților, viețile acestora erau complet diferite. Partenerul dominant era bărbatul, cu un rol mai clar, de întreținător al familiei fiind și cel responsabil cu problemele externe, în timp ce soția era răspunzătoare de treburile casnice, fiind cea care conducea gospodăria, creștea copiii, iar în cazul familiilor din păturilor sociale mai înalte, ea putea lucra și ca preoteasă în incintele templelor. Diferența dintre soț și soție se poate observa și în convenția artistică, prin care artiștii egipteni o reprezentau pe femeie ca având pielea albă, simbol al vieții din interior, în timp ce bărbații aveau pielea brună, simbol al muncii sub căldura soarelui.
    Motivele pentru care în Egipt, femeile beneficiau de aceste drepturi nu pot fi decât spe-culate. Datorită hranei abundente, lipsei presiunii asupra pământului și resurselor și ierarhiei sociale stricte care îl proclama pe rege drept posesorul suprem al tuturor lucrurilor, orice restricție ar fi putut fi de prisos. Totodată, și cultul zeiței Isis , ar fi putut contribui la nașterea acestei mentalități, însă semnificația legendei ajută în principal la înțelegerea statutului și rolului pe care trebuia să-l exercite regina în ierarhia faraonică.

                                              Statutul și rolul reginei

    Din mitul lui Isis, doctrinar, derivă două categorii de roluri, pe de o parte explică funcția maternă a reginei, aceea de-a da naștere fiului care-și va înlocui într-o zi tatăl, cât și îndatorirea politică, pe care, în cazul unor perioade de cumpănă, și-o va asuma, devenind atât înlocuitoarea soțului, cât și protectoare fiului său.
    Spre deosebire de populația egipteană, unde bărbatul nu avea decât o singură soție, în cazul faraonului, datorită statutului acestuia, nu exista o limită în ceea ce privește numărul con-soartelor. Regele își putea alege soția atât din rândul supuselor sale, cât și din cadrul familiei, având dreptul de a se căsători cu sora lui (practică frecventă la începutul Dinastiei a XVIII-cea și a Ptolemeilor), dar și cu fiica acestuia (domnia lui Ramses al II-lea). Totodată, în reședințele bogate, faraonul beneficia de un „harem al regelui” .
        Statutul nevestelor faraonului era influențat de titulatura pe care acestea le aveau. Până în secolul al XVIII-lea î.Hr., în cadrul ierarhic, reginele aveau același titlu, de „Soție a Rege-lui”(hemet-nesu), însă o dată cu Dinastia a XII-cea, una dintre ele purta titulatura de „Marea Soție a Regelui”(hemet-nesu-uret). Aceasta, alături de faraon, reprezenta cuplul regal. „Marea Soție” era cea amintită în documentele oficiale, cea care îndeplinea funcțiile administrative alături de soțul său, și cea care-l însoțea în cadrul paradelor sau ale ceremoniilor religioase. În același timp, ea putea primii și titlul de „Mama a Regelui”(meut-nesu), în cazul în care îi su-praviețuia soțul, și acesta era urmat de unul dintre fiii născuți de ea.
Pe lângă titlurile acordate reginelor, care de-a lungul secolelor s-au diversificat, statutul acestora s-a consolidat și prin statuile și basoreliefurile care le înfățișează, precum și prin mor-mintele care se deosebeau de cele ale funcționarilor de rang înalt. „În perioada Regatului Vechi, reginele beneficiau de o mică piramidă (și nu o simplă mastaba), iar în Regatul Vechi, ele vor fi înhumate în Valea Reginelor” .
    De regulă, reginele secundare nu sunt amintite pe fațadele templelor sau în documente, ele nebeneficiind de o titulatură foarte bogată. Acestea aveau funcții în cadrul haremelor, sau  ale unor temple.
Rolul politic de conducere pe care-l puteau exercita reginele era de regulă statutul de re-gent pentru fiul său, în cazul în care acesta, datorită vârstei prea mici, nu era încă capabil să guverneze singur. În acest caz, regina prelua controlul administrativ al regatului, domnind îm-preună cu fiul ei. În timpul guvernării provizorii, regina nu avea titulatura sau investitura de faraon, ea păstrându-și titlurile din timpul faraonului precedent. Totuși au existat situații în care datorită lipsei unui moștenitor sau a morții sale timpurii, precum și a dorinței de-a deține puterea, tronul Egiptului a fost ocupat de o regină. 

                                         Primele regine faraon
   
    Autoritatea reginelor pare să se fi manifestat încă din Epoca Tihnită (primele două di-nastii), perioadă caracterizată prin procesele de stabilizare și organizare a noului regat format, unde conform unor monumente și istoriei lui Manethon  ar fi apărut primul caz de regență din istoria Egiptului, fiind pusă în discuție și o eventuală domnie feminină, precum și luarea deciziei ca o femeie să poată exercita funcția de rege, hotărâtă o dinastie mai târziu.
          „Urmașul lui Djer  este considerat în general ca fiind Wadji , dar pare posibil, judecând după dimensiunile și amplasarea unui mormânt la Abydos, să fi existat și o regină, care fie că a domnit singură între cei doi, fie a fost, ulterior, regentă pentru o scurtă perioadă” . La început, datorită mărimii mormântului, care concura ca și dimensiune cu cele ale celorlalți faraoni înhumați la Abydos, s-a crezut că ar fi al unui rege, lucru infirmat ulterior, prin identificarea mormântului ca aparținând reginei Merneith, soția lui Wadji. Numele acesteia, descoperit pe un sigiliu alături de cel al primilor faraoni, precum și posibila apariție pe lista regilor de pe Piatra de la Palermo  îi conferă o domniei proprie, dar în același timp, și cel mai probabil, poate fi vorba și de o regență a acesteia pentru fiul său, datorită titlului de „Mama a Regelui” – probabil al lui Den . Deși nu se poate dovedi cu certitudine, până în prezent, dacă a fost o domnie sau o regență, dincolo de aspectele individuale ale lui Merneith, faptul relevă că o regină a fost recunoscută ca fiind capabil să dețină puterea, bineînțeles succesiunea ideală rămânând cea dintre tată și fiu.
           Tot referitor la Epoca Tihnită, istoricul egiptean Manethon consemnează că în timpul domniei lui Nineter, Dinastia a II-a, s-a decis dreptul oficial al femeilor de-a ocupa tronul. To-tuși, deși având dreptul, conjuncturile în care o femeie va ocupa tronul vor fi destul de rare.
           Regatul Vechi (2686–2181 î.Hr.) a reprezentat perioada de maturizare a civilizației egip-tene, în timpul căreia statul s-a centralizat, ducând la o administrare eficientă, au avut loc pro-grese în tehnologie, în domeniul cultural, precum și al scrisului, dar mai cu seama în a repre-zentării artistice, al cărui domeniu principal, a rămas un simbol al acelei perioade, și al Egiptului de astăzi, și anume construcția de piramide; cele mai celebre fiind cele edificate la Giza în timpul Dinastiei a IV-a. Însă tocmai acest apogeu al perioadei a reprezentat cauza colapsului care a dus la destrămarea și prăbușirea în anarhie a Regatului Vechi, iar istoria lui Manethon, o consemna pe regina Nitocris, ca fiind ultimul monarh al acelei epoci.
           Lunga domnie a lui Pepi al II-lea (2278–2184 î.Hr.) în care statutul faraonului a slăbit considerabil în detrimentul celui al nomarhilor , ducând la o descentralizare continuă a condu-cerii,  precum și problemele externe ale Egiptului, au accelerat prăbușirea politicii și implicit a Regatului Vechi.
          Situația dinastică de după Pepi al II-lea este una incertă. Unele surse istorice menționea-ză existența unui succesor, probabil fiul lui Pepi, ca și pe succesoarea lui, regina Nitocris. Domnia acestui monarh este una disputabilă, neexistând mărturii arheologice al guvernării ei, precum nici ale povestirilor lui Herodot sau Manethon – singurele surse care consemnă date despre domnia reginei. Astfel Manethon o descrie pe Nitocris ca fiind: „mai vitează decât toți bărbații din vremea ei, cea mai frumoasă femeie dintre toate femeile, cu pielea albă și obrajii rumeni...”  precum și „cea care a construit a treia piramidă, a domnit 12 ani” , în timp ce din povestirea lui Herodot, reiese faptul ca „ea ar fi răzbunat moartea fratelui ei, păcălindu-i pe făptași și făcându-i să se înece, înainte ca ea însăși să se sinucidă” .
          Deși mărturiile de mai sus prezintă clar existența unei femei faraon, cercetătorii se îndo-iesc asupra veridicității acestora, precum și a sexului monarhului. Relatările celor doi istorici, pe lângă faptul ca nu pot fi dovedite arheologic, ridică semne de întrebare și datorită unor incer-titudini. Daca în cazul lui Manethon, atribuirea lui Nitocris ca și constructor a celei de-a treia piramide (de la Giza) s-a datorat unei confuzi făcute între numele faraonul Menkaure (adevăra-tul constructor al cele de-a treia piramide) și o altă formă a numelui lui Nitocris ; relatarea lui Herodot pare și ea să fi confundat două evenimente istorice distincte. În același timp, mulți egiptologi sugerează că numele egiptean al grecescului Nitocris, Neticherti, de pe Canonul regal de la Torino , este o variantă a unui nume bărbătesc. Astfel, prezența la sfârșitul Dinastiei a VI-a a unei femei pe tronul Egiptului pare, din punct de vedere științific, nefondată.
        Totuși, dacă prezența unei femei pe tronul Egiptului, în perioada Regatul Vechi, este în-doielnică, din lipsa dovezilor de pe teren, lucrurile se schimbă o dată cu începutul Regatului de Mijloc (2040–1782 î.Hr.), când izvoarele istorice și dovezile arheologice cad de acord asupra primului monarh de sex feminin, a cărei domnie rămâne necontestată, din istoria Egiptului antic, regina Sobeckneferure.
    Situația instabilă în care a sfârșit Regatului Vechi, avea să arunce Egiptul într-o perioada de haos de aproximativ 140 de ani, cunoscută ca și Prima Perioadă Intermediară (2181–2040 î.Hr.), interval de timp care s-a caracterizat prin diviziunea teritorială a statului, instabilitatea politică pe fondul autorității mult prea ridicate a nomarhilor, precum și a unor perioade de foa-mete din rândul populației. Prima Perioadă Intermediară a luat sfârșit sub domnia lui Mentuhotep I (2060–2010 î.Hr.), în a doua parte a Dinastiei a XI-cea, când are loc reunificarea Egiptului și restabilirea autorității faraonului.
         O dată cu Dinastiile a XI-cea și a XII-cea, datorită stabilității statului și dezvoltării aces-tuia se va atinge la apogeul Regatului de Mijloc, a cărui delimitare cronologică se încheie cu domnia reginei Sobeckneferure.
         Contextul urcării reginei pe tron, precum și legătura ei genealogica cu faraonii precedenți sunt neclare. Cele mai multe teorii îi atribuie reginei statutul de fiică a lui Amenemhat al III-lea  și soră/soția(?) lui Amenemhat al IV-lea  (alături de care se presupune că ar fi domnit pentru o perioadă scurtă de timp), însă în lipsa titlurilor care să certifice aceste lucruri, ideile rămân speculative.
          Se cunosc puține date concrete despre domnia acesteia. Canonul Regal de la Torino îi atribuie o domnie de „3 ani, 10 luni și 24 de zile” , care se situează în intervalul anilor 1785 – 1782 î.Hr. În timpul domniei, regina și-a asociat numele cu cel al tatălui ei, Amenemhat al III-lea, lucru care ar fi avut ca și scop întărirea caracterul ei divin și totodată venind în apărarea ideii că ar fi fost fiica lui. „Specialiștii nu exclud ca Sobeckneferure să fi terminat complexul funerar al tatălui ei” , adică „Labirintul” de la Hawara.
          Deși s-au păstrat foarte puține reprezentări artistice, acestea arată faptul că regina nu a ascund niciodată faptul că era femeie. Titulaturile purtate de ea păstrează terminațiile specifice genului feminin, iar pe trei statui ea poartă roba feminină alături de însemnele faraonului.
          Până în prezent nu se cunoaște locul de înmormântare al reginei, însă se speculează că una dintre cele două piramide de la Mazghuna să-i fi aparținut.
O dată cu scurta domnie a reginei Sobeckneferure, avea să se încheie și perioada Rega-tului de Mijloc, deși, trecerea de la Dinastia a XII-cea la a XIII-cea pare să fi fost una lină, iar noua dinastie, cel puțin la început, a reușit să păstreze ordinea din perioadele prece¬dente. Însă o dată cu sfârșitul acestei dinastii, Egiptul se va confrunta din nou cu o diviziune teritorială, pe fondul invaziilor unor popoare asiatice în zonei deltei (Hicsoșii). Astfel, partea de nord, cu se-diul la Avaris, se afla sub conducerea Hicsoșilor (Dinastia a XV-cea), iar partea de Sud, va fi stăpânite pe parcursul a două dinastii, de regii tebani. Acest interval de dinastii, cunoscut ca și A Doua Perioadă Intermediară (1782–1570 î.Hr.), se va sfârși în momentul înfrângerii și izgonirii hicsoșilor din Deltă, în timpul domniei lui Ahmosis I (1570–1556 î.Hr.). Din acel moment și pentru următoarele cinci secole, Egiptul va cunoaște măreția civilizației sale, perioadă numită Noul Regat (1570–1070 î.Hr.).

                       Autoritatea reginelor din perioada Noului Regat

           Deși perioada Noului Regat a fost dominată aproape exclusiv de autoritatea masculina, faraoni precum Tuthmes al III-lea (1504–1450 î.Hr.), Amenhotep al III-lea (1386–1349 î.Hr.), Ramses al II-lea (1279–1212 î.Hr.) sau Ramses al III-lea (1182–1151 î.Hr.) rămânând figurile emblematice ale istoriei Egiptului, nu puține au fost cazurile în care regina a avut o mare influ-ență asupra sau chiar în defavoarea soțului ei, existând două cazuri în care o femeie a ocupat tronul, speculându-se chiar și o a treia, ne mai amintindu-se intervalele de regență.
           Însăși întemeietorul Dinastiei a XVIII-cea, Ahmosis I, pare să se fi aflat pentru o peri-oadă de timp în coregență cu mama sa, regina Aahotep I. Inscripțiile, precum cele de la Karnak, o prezintă pe regină ca pe un mare conducător militar „...a avut grijă de soldații ei; s-a păzit pe ea însăși; și-a adus înapoi fugarii și i-a adunat la un loc pe dezertori; a pacificat Egiptul de Sus și i-a expulzat pe rebelii ei” .
             Ahmose-Nefertari, fiica reginei Aahotep I și sora/soția lui Ahmose I, a fost și ea o figură semnificativă a dinastiei. Dat fiind faptul că soțul său a fost mai mult ocupat cu războaiele din nord și urmările acestuia, se poate presupune existența unei coregențe a reginei cu faraonul; numele lui Nefertari fiind foarte frecvent pe lucrările lui Ahmose. Nu este exclusă nici o even-tuală regența cu fiul acesteia, Amenhotep I. În același timp, regina s-a implicat în restabilirea și organizarea cultului lui Amon, luându-și, pentru prima dată, titlul de „Soție a zeului”.
             Dinastia, după doar doi faraoni, a traversat o perioadă delicată; într-o primă fază, în lipsa unui moștenitor, Amenhotep I (1551–1524 î.Hr.) este urmat de un general, Tuthmes I (1524–1518 î.Hr.), acesta legitimându-și apartenența la familia regală prin căsătoria cu una dintre fiicele lui Ahmose I, urmând ca în cazul lui Tuthmes I să apară complicați privind moștenitorul, care într-un final va fi unul dintre fii unei soți secundare, Tuthmes al II-lea (1518–1504 î.Hr.) și acesta, întărindu-și poziția prin căsătoria cu fiica lui Tuthmes, Hatshepsut. Hatshepsut, încă din timpul domniei soțului ei, pare să fi dat dovadă de o voință puternică, fapt care l-a determinat pe Tuthmes al II-lea, să-l numească ca și succesor pe fiul său, Tuthmes, încercând astfel să-i reteze ambițiile reginei, lucru pe care însă nu l-a reușit. După moartea lui Tuthmes al II-lea, în jurul anului 1504 î.Hr. tronul a fost ocupat de Tuthmes al III-lea, care fiind încă incapabil să conducă singur, datorită vârstei, se afla în coregență cu mama sa vitregă, Hatshepsut.
           În primii doi ani de domnie ai tânărului Tuthmes, Hatshepsut s-a mulțumit cu titulatura de regină a soțului decedat, însă acea perioadă a fost una de intensă propagandă, regina aducându-și de partea sa mari funcționari. În jurul anului 1498 î.Hr. „s-a încoronat, luând-și titulatura, atributele (printre care și barba falsă ), epitetele proprii faraonului; legitimitatea ei fiind garantată de oracole și justificată prin invocarea voinței tatălui său, Tuthmes I” . Astfel Hatshepsut devenea deținătoarea adevăratei puteri, subminând autoritatea legitimă a lui Tuthmes, care va rămâne în umbra reginei pe tot parcursul domniei acesteia.
            Domnia proprie a lui Hatshepsut, care s-a întins pe parcursul a aproximativ cincisprezece ani (1498–1483 î.Hr.) nu a fost una lipsită de importanță. O dată cu obținerea sprijinului înalților funcționari, regina a început să-și legitimeze suveranitatea, iar cea mai elocventă mărturie a rămas splendidul său templu mortuar construit la Deir el-Bahari.
          „Construit sub supravegherea intendentului reginei, Senenmut – care avea să se ridice la cele mai înalte demnități sub domnia ei – templul lui Hatshepsut și-a preluat inspirația în principal din templul lui Mentuhotep, Dinastia a XII-cea, adiacent la sud cu al său. Planul de-finitiv al templului l-a făcut să devină unic în arhitectura egipteană: construit în mare parte din calcar, se înalță în trei terase largi, cu frontoane din coloane, spre un sanctuar central săpat în stâncă, pe terasa superioară” . Templul era închinat în deosebi lui Amon – a cărui importanță a crescut considerabil sub domnia reginei, fiind identificat cu destinele suveranilor  – dar existau și altare ale zeiței Hathor sau ale zeului Anubis. Basoreliefurile au rolul de a-i întări postura de suveran, prin reprezentările alături de zeul Amon, purtând însemnele regalității și fiind înfățișat ca și bărbat, sau prin încoronarea ei – luându-și titlul de „Rege al Egiptului de Sus și al celui de Jos” – în fața zeilor și a tatălui său, care deși mort de multă vreme, era încă venerat. Tot în domeniul arhitectural, Hatshepsut a ridicat două obeliscuri de granit roșu, în fața templului de la Karnak, și s-a ocupat de restaurarea unor temple din Egiptul Mijlociu, devastate de dominația hicsoșilor.
           Un alt moment semnificativ al domniei sale, l-a constituit expediția comercială din anul al optulea al domniei, în Țara Punt , reprezentată pe zidurile templului său mortuar. Expediția a avut ca și scop aducerea de tămâie înmiresmată, smirnă, oliban, precum și aur și fildeș. O altă serie de expediții comerciale au avut ca și destinație minele de turcoaz din Sinai.
           Ca și regina a lui Tuthmes al II-lea, ea a început să-și construiască mormântul pe versan-tul unei faleze, dintr-o vale îndepărtată, la sud de Valea Regilor, însă o dată cu ocuparea tronu-lui, locația a fost abandonată. Noul mormânt (KV 20), situat de aceasta dată în partea de est a falezei Văii Regilor s-a dorit să urmeze o traiectorie dreaptă, astfel încât camera mortuară să fie situată sub templul mortuar al reginei, aflat pe cealaltă marte a falezei, însă stânca nepotrivita din acea zona a făcut ca mormântul să traseze o cotitură în formă de U. Deși se pare că Hat-shepsut a fost înmormântată inițial în KV 20, mumia acesteia a fost descoperita în KV 60, în 1903, de către Howard Carter, însă abia în 2007 a fost identificată, de către o echipă condusă de Zahi Hawass. Până în momentul descoperirii, se specula că un rol important în moartea lui Hatshepsut îl avuse Tuthmes al III-lea, însă, în urma cercetării mumiei s-a constatat că regina ar fi murit, cel mai probabil de cancer.
La câțiva ani după moartea lui Hatshepsut, numele acesteia, statuile, basoreliefurile care o reprezentau și monumente reginei au fost fie distruse, fie uzurpate din ordinul lui Tuthmes al III-lea. De asemenea, regina avea să fie omisă și de pe listele gravate cu numele regilor; domnia lui Hatshepsut dorindu-se să fie ștearsă definitiv din istorie.
            Perioada imediat următoare, a fost una prosperă și glorioasă, sub Tuthmes al III-lea, granițele Egiptului se întindeau de la a patra Cataractă a Nilului, în sud, și până la malurile flu-viului Eufrat, în nord, devenind unul dintre cele mai mari imperii ale lumii antice. Sub Amen-hotep al II-lea (1453–1419 î.Hr.), Tuthmes al IV-lea (1419–1386 î.Hr.) și Amenhotep al III-lea, lucrurile aveau să fie neschimbate, însă o dată cu venirea pe tron a lui Akhenaton (1350–1334 î.Hr.) și a izbucnirii revoluției religioase, situația avea să se schimbe.
           Politica lui Akhenaton a fost una fără precedent, pentru prima dată în istorie, a fost im-pusă o doctrină monoteistă, cultul lui Aton, reenunțându-se la ceilalți zei, și-n același timp luându-se hotărârea ca și capitala să fie mutată de la Teba la Tell el-Amarna, în Egiptul Mijlociu. Akhenaton a fost un faraon unic, atât prin acțiunile politice înfăptuite cât și prin înfățișare sa – se presupune că ar fi suferit de Sindromul lui Frolich, având aspectul unei femei – dar există incertitudinea dacă într-adevăr el deținea puterea. Mulți au susținut că aceasta s-ar fi aflat în mâinile uneia dintre reginele sale, Nefertiti, sugerându-se chiar și o domnie proprie ulterioară sub un alt nume – cel mai sugerat fiind Semenkhare . Însă aceste teorii, arheologic, cât și isto-ric, nu pot fi susținute; cel mult putându-se dovedi o coregență pe care ar fi avut-o alături de soțul său, până în momentul morții sale, în jurul anul doisprezece al domniei lui Akhenaton. În schimb, Nefertiti a rămas un model al soției și mamei ideale –regina fiind des reprezentată ală-turi de soțul și fiicele sale – precum și un simbol al frumuseții egiptene, care odată cu descope-rirea celebrului ei bust, a devenit sinonim cu Egiptului antic.
           Akhenaton, alături de următorii trei faraoni, Semenkhare (1336–1334 î.Hr.), Tutankha-mon (1334–1325 î.Hr.) și Ay (1325–1321 î.Hr.), aveau sa fie cunoscuți ca și „faraonii de la Amarna” statut care însă îi va șterge de pe listele regilor, datorită cultului lui Aton, deși în cazul ultimilor doi, există dovezi c-ar fi revenit la veche religie.
           În timpul următorului faraon – ultimul din Dinastia a XVIII-cea – Horemheb (1321–1293 î.Hr.), Egiptul pare să fi ieșit din criza iscată de faraonii precedenți, iar o dată cu domnia lui Ramses al II-lea – Dinastia a XIX-cea – țara se va bucura din nou de o epocă de prosperitate și pace, care din nefericire, avea să fie printre ultimele. 
          La doar zece ani de la sfârșitul epocii lui Ramses al II-lea – sfârșitul domniei lui Merneptah (1212–1202 î.Hr.) – avea să se producă un hiat, când un necunoscut a urcat în locul succesorului legitim. Totuși, acesta a domnit doar trei ani, iar Seti al II-lea (1199–1193 î.Hr.), succesorul desemnat de Merneptah, a ocupat în cele din urmă tronul. Dar o dată cu problema succesiuni, începea sfârșitul Dinastiei a XIX-cea; domnia lui Seti a fost și ea una scurtă, iar o dată cu succesorul acestuia Spitah, puterea pare să fi aparținut a trei persoane. „Spitah, un faraon canonic, minor și infirm, cancelarul Bay, un intrigant „făcători de regi” de origine străină și regina Twosret, o văduvă (a lui Seti al II-lea), fără îndoială de sânge regal, care își asumă în toate împrejurările, pe lângă micul rege, dimensiunea feminină a regalității” . Domnia lui Spitah (1193–1187 î.Hr.) pare să fi fost în totalitate o coregență a acestuia cu mama sa vitregă, regina Twosret.
          O dată cu moartea lui Spitah, regina, asemenea lui Hatshepsut, s-a declarat singură fara-on, folosindu-se de toate titlurile acelui statut. Domnia reginei (1187–1185 î.Hr.) a fost una fără importanță, singurele marturi ale acesteia rămânând rămășițele unui mic templu mortuar din apropierea Ramesseum-ului, construit probabil alături de Spitah, un grup de bijuterii cu însem-nele reginei și mormântul ei din Valea Regilor (KV 14), mormânt care va fi ulterior uzurpat de Setnakht . Mumia reginei, pare să fie „Necunoscuta D” din Ascunzătoare regală de la Deir el-Bahari , lucru care rămâne însă contestabil. Sarcofagul ei a fost reutilizat de unul dintre fii lui Ramses al VI-lea.
         Domniile lui Spitah și ale reginei Twosret au fost ignorate de faraonii Dinastiei a XX-cea, și o data cu cei doi, dinastia lui Ramses al II-lea s-a sfârșit într-un război civil.
         Twosret a fost probabil ultima regina faraon autohtonă, după ea, nu există cazuri, până în perioada Ptolemeilor, în care o regină să fi ocupat tronul. Totuși, au existat, asemenea lui Hatshepsut, regine cu o voință puternică, iar una dintre ele a trăit imediat după Twosret.
         Domnia lui Ramses al III-lea (1182–1151 î.Hr.), al doilea faraon al Dinastiei a XX-cea, a reprezentat o ultimă perioada de vitalitate, stabilitate și bogăție în istoria civilizației egiptene, a cărui declin a început imediat după moartea faraonului,  însă contextul în care s-a petrecut arată de ce era capabilă o regină.
    Papirusul Conspirației din Harem, după cum îi spune și numele, prezintă procesul unui grup de slujitori care au complotat pentru a-l asasina pe faraon, iar „principala acuzată a fost una dintre reginele mai puțin importante ale lui Ramses, Tiy, care spera să-și vadă fiul, pe Pentewere, urmaș la tron” . Faptul că regina era una secundară, și fiul ei care probabil se afla pe o lungă listă a urmașilor faraonului, și în nici un caz, nu ar fi avut vreo șansă la tron, dezvăluie determinarea pe care a avut-o Tiy în realizarea planului. Ea a reușit să convingă nu mai puțin de patruzeci de persoane, toți făcând parte din personalul haremului și fiind apropiați ai regelui. Însă poate tocmai numărului mare de cunoscători ai planului, a jucat un rol în aflarea și prinderea acestora. Consemnările procesului reginei Tiy nu s-au păstrat, dar cel mai probabil sentința a fost asemănătoare cu cea a celorlalți. O parte dintre conspiratori au fost condamnați imediat la moarte, iar ceilalți, inclusiv prințul Pentewere, au fost forțați să se sinucidă.  Una dintre mumiile descoperite la Deir el-Bahari, care pare să fi fost mumificată de vie, fără ca organele interne să-i fie extrase, se presupune că i-ar aparține prințului.
    Complotul pus la cale de regina Tiy este unul dintre puținele astfel de cazuri a căror mărturie s-a păstrat și chiar dacă, nu neapărat ca și efect al conspirației, se pare că regele a murit imediat după începerea acuzaților.
Încercările reginei Tiy de-a obține tronul pentru fiul său, par să fie ultimele acțiuni în-treprinse de o femeie ca și dorință de-a prelua sau controla o parte dintre atribuțiile faraonice din perioada Noului Regat, care o dată cu moartea celui de-al unsprezecelea Ramses, 1069 î.Hr., se va încheia.

                        Regatul Târziu și Perioada Ptolemeilor

          Sub următoarele șase dinastii, Egiptul se confruntă cu o nouă Perioadă Intermediară, cea de-a treia (1069–525 î.Hr.), în care provinciile statului aveau să fie conduse atât de principi străini cât și egipteni, iar diviziunea fostului imperiu a ajuns la un nivel atât de critic, încât la un moment dat, patru persoane cu titlul de faraon, domneau simultan. Perioada a fost una de de-clin, de haos, în care țara a încetat să mai fie un lider al Orientului, fiind cucerită atât de asirienii din nord, cât și de nubienii din sud. Și totuși, înainte de-a se sfârșit, conducătorii celei de-a XXVI-a dinastii vor reda Egiptului, pentru o scurtă perioadă, o parte din gloria sa de odinioară. Odată cu Regatul Târziu (525–332 î.Hr.) – perioada dominaților persane și pentru scurt timp aflat sub autoritatea unor conducători autohtoni – Egiptul a fost în cea mai mare parte doar o provincie a unui mare imperiu, în care conducători, deși luându-și titulatura de faraon, lipseau; administrarea era lăsată în mâinile unui satrap. 
    În a Treia Perioadă Intermediară și Regatul Târziu nici o regină nu a exercitat funcția de faraon, posibil nici cea de regent. Aceasta lipsă poate fi pusă atât pe neșansa iviri unei conjunc-turi care să permită preluarea puterii, cât și pe îndepărtarea regalității feminine spre domeniul religios. În timpul Noului Regat, doamnele de la curte au fost investite cu o anumită importanță teologică, de „soții ale Zeului” – cazul reginei Ahmose-Nefertari – însă care a scăzut o dată cu creșterea puterii clerului. Astfel în A Treia Perioadă Intermediară, au apărut, așa numitele Ado-ratoare Divine. „Combinând funcțiile de „soție a Zelului” și preoteasă-șefă a lui Amon, Adora-toarea Divină se dedică slujirii lui Amon și deține o poziție de o autoritate extremă, controlând clerul”. Puterea Adoratoarelor, era totuși limitată doar la domeniul clerical, fapt care din nou nu a permis implicarea reginelor în cârmuirea Egiptului, însă care și-au format un sistem intern de succesiuni, funcția fiind lăsată unei succesoare numite dinainte. În perioada dominației persane, statutul regal al Adoratoarelor a fost abolit.
    Egiptul nu mai avuse un conducător feminin de aproape un mileniu, însă acest lucru avea să se schimbe sub Dinastia Ptolemeilor. Înființată de Ptolemeu I (305–282 î.Hr.), unul dintre generali lui Alexandru cel Mare (cuceritorul Egiptului în 332 î.Hr.), dinastia avea să se întindă pe o perioadă de trei secole, marcând atât istoria Egiptului cât și a spațiului mediteraneean. Domniile primilor trei Ptolemei au reprezentat o ultimă perioadă de stabilitate politică, care o dată cu domniile ulterioare a fost marcată de ură, de lungile războaie, otrăviri și uneltiri dintre membrii familiei pentru tron, iar în momentele de lipsă sau minoritate a unui rege, precum și prin propria dorință de-a deține puterea, tronul a fost ocupat de regine.
Prima dintre ele a fost regina Arsinoe a II-a care a domnit vreo șapte ani în timpul domniei de 38 de ani a lui Ptolemeu al II-le (285–246 î.Hr.) , fiind după moartea ei, zeificată de către rege.
         În timpul campaniei lui Ptolemeu al III-lea (246–222 î. Hr.) în Asia, regina Berenice a II-a, a condus Egiptul în lipsa soțului său. Tot ea a fost și mama urmașului la tron, Ptolemeu al IV-lea (222–205 î.Hr.), care însă o va otrăvi atât pe ea cât și pe fratele său.
        Următorul faraon, Ptolemeu al V-lea (205–180 î.Hr.) se va căsători cu Cleopatra(I). Aceasta rămâne văduvă în jurul anului anul 180 î.Hr., iar până în 176 î.Hr. va exercita o regență, dat fiind că fiul ei, viitorul Ptolemeu al VI-lea, era încă un copilaș.
        Una dintre fiicele Cleopatrei I, Cleopatra a II-a avea să exercite funcția de coregent împreuna cu Ptolemeu al VI-lea după fuga lui Ptolemeu al VIII-lea (170–163 î.Hr.) în Cipru și până în 145 î.Hr. când se va întoarce.
        În 116 î.Hr., după moartea lui Ptolemeu al VIII-lea (145–116 î.Hr.), soția acestuia Cle-opatra a III-a, va exercita funcția de regentă pentru cei doi fii ai săi, viitorii Ptolemeu a IX-lea și Ptolemeu al X-lea. Istoria perioadelor în care au domnit cei doi a fost una plină de întorsături. Cei doi au domnit pentru o perioadă, împreună cu mama lor, sub numele lui Ptolemeu al IX-lea (116–110 î.Hr.), urmând ca pentru un an să domnească Ptolemeu al X-lea. Fratele său va reveni pe tron în perioada 109–107 î.Hr., însă fiind acuzat de un complot împotriva mamei sale a fugit în Cipru. Tronul Egiptului s-a aflat sub stăpânirea lui Ptolemeu al X-lea până în 88 î.Hr., când în urma morții lui, fratele său va reveni din nou pe tron, până în 80 î.Hr.. În ceea ce o privește pe Cleopatra a III-a, aceasta a murit, posibil asasinată de Ptolemeu al X-lea, în anul 101 î.Hr., la vârsta de 60 de ani.
    Ptolemeu al IX-lea neavând un urmaș legitim masculin, i-a lăsat tronul fiicei sale, Be-renice a III-a. Berenice, având nevoie de un consort s-a căsătorit cu nepotul ei, Ptolemeu al XI-lea. Acesta, dorind să domnească singur, a asasinat-o pe regina la nici o lună după nunta lor. „Totuși, regina fusese populară, așa că el a fost linșat după o domnie de 19 zile” . Tronul i-a revenit unui fiu nelegitim al lui Ptolemeu al IX-lea, Ptolemeu al XII-lea.
        Prima domnie a lui Ptolemeu al XII-lea s-a încheiat în 58 î.Hr., când a fost forțat, datori-tă relațiilor sale cu Imperiul Roman, să fugă la Roma. Tronul, rămas vacant, i-a revenit unei fiice a regelui fugar, Berenice a IV-a. Aceasta a fost măritată cu un văr din neamul Seleucizilor, pe care însă l-a strangulat la mai puțin de o săptămână după căsătorie. Regina s-a căsătorit din nou cu Archelaos, un general din Pontus. Însă domnia celor doi a durat până în 55 î.Hr. când Ptolemeu al XII-lea, sprijinit de romani, l-a învins și ucis pe Archelaos, iar Berenice a fost capturată, întemnițată și asasinată. A doua domnie a lui Ptolemeu a durat până în 51 î.Hr. când a fost urmat de către fiica sa, Cleopatra a VII-a și Ptolemeu al XIII-lea.
     Ptolemeu a încercat să scape de sora sa, însă fiind înștiințată, Cleopatra a fugit în Siria, de unde adunând o armată s-a întors pentru a-și obține tronul. În acel moment, intră în scenă Războiul Civil Roman. Pompei, adversarul lui Caesar, este asasinat de miniștrii lui Ptolemeu al XIII-lea, iar generalul roman, ajuns la Alexandria, va fi sedus de regina egipteană, căruia i se alătură. Ptolemeu, într-o ultimă încercare de-a obține tronul, asediază Insula Pharos, însă moare înecându-se.
     Cleopatra se mărită cu un alt frate, Ptolemeu al IV-lea, pe care se crede că l-a otrăvit, imediat după asasinarea lui Caesar (44 î.Hr.), pentru a-l aduce pe tron pe fiul ei și-al fostului general roman, Ptolemeu al XV-lea Caesarian.
     O dată cu asasinarea lui Caesar, lupta pentru întâietate în lumea romană avea să se dea între Octavian și Marcus Antoniu, acesta din urmă refugiindu-se în Egipt, unde avea să se căsă-torească cu Cleopatra.
         Confruntarea decisivă dintre adversarii romani avea să se dea în 31 î.Hr. la Actium, unde flota Cleopatrei și a lui Antoniu aveau să fie învinse de cea a lui Octavian, după o întorsătură neașteptată. După Actium, Octavian s-a îndreptat spre Egipt, unde pe 1 august 30 î.Hr. a pătruns în Alexandria, moment în care Antoniu s-a sinucis. Pe 12 august, închisă în palatul eu, se va sinucide și Cleopatra, fiind înmormântată alături de Antoniu, din ordinul lui Octavian, în mausoleul regal din Sema, Alexandria.
O dată cu anexarea Egiptului de către Octavian, se sfârșește civilizația faraonilor.

    Poziția juridică a femeilor egiptene, egală cu cea a bărbaților, precum și prestigiul și statutul reginelor din cadrul monarhiei faraonice par să fi fost îndeajuns pentru a oferii șanse și reușite egale pentru ambele sexe, în materie de regalitate; lucru care însă nu s-a întâmplat. Ca-zurile în care o regină a reușit să ocupe tronul (exceptând perioada Ptolemeilor) au fost situate la intervale mari de timp, iar contextele fiind cu totul excepționale și ducând aproape de fiecare dată la crearea unor probleme sau la sfârșitul unor dinastii. În același timp majoritate domniilor au fost de scurtă durată și fără o importanță semnificativă, unele fiind ulterior ignorate.
De-a lungul celor trei milenii de istorie, Egiptul a fost condus de cel puțin șase regine, la care se mai adaugă două sau trei domnii disputabile, plus perioadele în care acestea au exer-citat funcția de regent sau coregent (în lucrarea de față nefiind amintite toate).

Modificat de ramses cel mare (acum 8 ani)


pus acum 8 ani
  Citati
Pagini: 1   Postati raspuns
Mergi la